Sie befinden sich auf der Web-Seite der Gesellschaft der Germanisten Rumäniens: www.ggr.ro

 

100jähriges Jubiläum

des Germanistikinstituts

 der Universität Bukarest

 (1905-2005)

 

Dieter Schlesak

 INTERMEDIARITATEA (DIE ZWISCHENSCHAFT)

Alocuţiune cu prilejul decernării titlului de Doctor Honoris Causa

al Universităţii din Bucureşti (7 noiembire 2005)

Doamnelor şi domnilor, faptul că astăzi, 7 noiembrie, mi se decernează titlul de Doctor Honoris Causa la fosta mea alma mater nu este numai un imens „prilej de rememorare” spirituală şi nici doar o aventură a operei şi a sentimentului, nu, el semnifică cu mult mai mult: este parcă o splendidă revenire acasă dintr-un exil de aproape 40 de ani, pe care mi l-a impus regimul dictatorial. Patruzeci de ani am planat īntre limbi şi ţări diferite, iar acum revin acasă din starea de „intermediaritate”, regăsind ceva mai solid, o terra cognita a unei noi apartenenţe. Mulţumesc rectorului Universităţii din Bucureşti, domnului prof. dr. Ioan Pānzaru, doamnei decan prof. dr. Alexandra Cornilescu şi reprezentanţilor forurilor academice, īn special domnului prof. dr. George Guţu pentru alocuţiunea sa care surprinde cu profundă empatie situaţia mea şi revenirea mea din „intermediaritate”. Onoarea care mi se face prin această laudatio reprezintă īncununarea operei mele literare, din care face şi ea parte, refăcāndu-mi puntea spre fosta mea universitate. Aflāndu-mă acum aici după o traumă de aproape o jumătate de secol – timp īn care limba şi cultura romānă, pe care le iubesc, s-au situat mereu īn centrul preocupărilor mele – aud parcă aievea vocile colegilor mei şaizecişti, care sub opresiunea cenzurii au creat importante valori spirituale, fie aici, fie īn lumea īntreagă. Īi aud mai ales pe aceia care īn timpul dictaturii au avut de suferit doar pentru că aveau talent. Mulţi colegi din generaţia mea nu mai trăiesc; şi totuşi īi aud, aud bunăoară glasul prietenului meu Nichita Stănescu: „Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi pānă la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre... Mă-ntreb: noi la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa īn afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente ... de dragoste mai ales.” Da, īmi amintesc de această dragoste care m-a īnsoţit şi m-a ocrotit īn exil; iar amintirea, ţara şi nemuritoarea mea iubită, arta, s-au constituit īn viaţa şi opera mea. Această dragoste, acest spaţiu de intermediere īntre literatura romānă şi cea germană se situează īn centrul operei mele prin norocul comuniunii pe care o resimt nu īn ultimul rānd datorită zilei de astăzi. Glumind, aş putea spune că iubirea mea pentru īndepărtata Romānie, că distanţa şi despărţirea mi-au aprofundat şi mi-au menţinut trează această iubire epistemică.

Iată-mă acum revenit, īntors. Rămāne uşa oare īnchisă sau deschisă? Mi-e teamă oare de a nu fi lăsat la uşă? Mi-e teamă de a fi exclus? Am sentimentul că astăzi am fost primit din nou, īntr-un mod cu totul deosebit.

Īngăduiţi-mi, īnsă, să vă relatez o īntāmplare amuzantă īn legătură cu acest dat natural al meu, cu „intermediaritatea” mea, cu neapartenenţa, cu plutirea mea īntre două luntri – cea mai bună cale de cunoaştere. Prin 1964 eram la Bucureşti, nu cunoşteam Germania, nu reuşisem să trec de graniţele patriei mele Romānia, dorul meu sălăşluia pe atunci doar īn limbaj, ca un aparat de zbor īmpiedicat să zboare, ca o pasăre cu aripile legate, ca un om bāntuit de o iluzie. La Bucureşti, deci, prin 1964, mi s-a pus īntrebarea ce sunt eu de fapt: romān nu eşti, din moment ce te tragi din rāndul saşilor din Transilvania, dar nici neamţ nu eşti, pentru că n-ai fost niciodată īn Germania. Pesemne că eşti evreu. Această constatare era şocantă pentru un german năpădit de sentimentul vinovăţiei. Pentru că mi se pare firesc ca orice autor german să reflecteze asupra destinului evreilor, iar eu am făcut asta toată viaţa mea. Chiar ultima mea carte este un roman despre Capesius, farmacistul din lagărul de la Auschwitz, un conaţional transilvănean! Să nu fie oare adevărat ceea ce se spune īn legătură cu iudaismul? De la poeta rusă Marina Ţvetaeva provine o vorbă semnificativă: Vse poetī jīdī – toţi poeţii sunt evrei – īn sensul că rămān īntotdeauna străini şi practică o meserie care, potrivit lui Celan, nu-i un ţinut bogat īn aur, ci una īn care īţi fuge pămāntul de sub picioare. Identitatea nu există, aşadar, pentru aceşti „străini” decāt punctual, şi anume īn momentul inspirat al construirii de sine prin scris, fiindcă limbajul este singurul teren sigur şi cea mai mare forţă a acestei păsări cu aripile legate, numită om.  

Dar nu numai originea mea m-a īmpins spre o existenţă īn intermediaritate, ci şi dictatura comunistă. Ea mi-a imprimat atāt vulnerabilitatea cāt şi o extremă sensibilitate pentru expresia lingvistică – pentru o poezie puteai să stai ani grei după gratii, aşa cum i s-a īntāmplat prietenului meu, regretatul Ion Caraion. Dar teama de expresia lingvistică ne-a potenţat enorm creativitatea şi simţul pentru tainele limbii. Sunt convins – iar despre asta s-a scris deja īn termeni laudativi după apariţia volumului editat de mine, Gefährliche Serpentinen (Serpentine periculoase), probabil cea mai cuprinzătoare antologie (450 de pagini) de poezie romānă contemporană tradusă īn limba germană – sunt convins, deci, că valoarea internaţională a poeziei romāne contemporane se bazează tocmai pe aceste experienţe şi pe vulnerabilitatea expresiei lingvistice.

Pe vremea aceea exista arta specială a „intermediarităţii”, un fel de versiune interliniară, un joc metaforic de-a v-aţi ascunselea, pentru a-i comunica cititorului adevărul fără să fii depistat de cenzură. Generaţia noastră, generaţia anilor deceniului al şaselea, mai cu seamă spiritul ei trăieşte şi īn firidele limbajului meu, īn opera mea. Mă simt legat de această generaţie, mai ales de spiritul celui mai important reprezentant al ei, prietenul meu Nichita Stănescu, plecat prematur dintre noi, ale cărui 11 Elegii au apărut recent īn Germania īn traducerea mea, īnsoţite de un studiu critic. Īn opinia mea, Stănescu a fost īn acele vremuri īntunecate pandantul compatriotului său Paul Celan. Celan a sublimat īntr-o metapoezie abisală traumele perioadei naziste, iar Stănescu traumele dictaturii comuniste din deceniile al cincilea şi al şaselea. Totuşi, ceea ce i-a făcut pe şaizeciştii romāni şi īn special pe Stănescu să īmbogăţească metalimbajul expresiei lingvistice universale reprezintă un adevărat paradox: polifonia şi jocul ermetic al metaforelor se constituiau īntr-un cod estetic şi īn acelaşi timp īntr-o ascunzătoare, īntr-un refugiu din care puteai să-i joci o festă cenzurii prin intermediul metaforei. Lucrul acesta ţine de domeniul trecutului. Rămāne īnsă rezultatul, prezent actualmente, īn mod straniu, īn postmodernism: Era vorba de versiuni interliniare – chiar dacă ele reprezentau elaboratul stilistic al unor sclavi ai dictaturii – prin care cititorului īi erau transmise mesaje incendiare. „Transcendenţa” avea pe atunci o conotaţie „politică”.

Acest pericol invizibil care viza dictatura reprezenta patria noastră propriu-zisă. Dar această patrie era şi este imaterială ŞI totodată terestră ca expresia lingvistică īnsăşi. Să ne amintim: aceasta interferează toate tropicele şi revine la ea īnsăşi ca meridianul īn polul Unicatului, ea nu există, aşadar, īn lumea pur fenomenală, iar īn cazul unei prea directe, prea concrete „īntoarceri acasă” – ca īn cazul meu, acum – nu poate să producă decāt dezamăgire.

Originea care a pus stăpānire pe noi şi pe care, după cum se spune, ne-am pierdut-o nu este decāt o oglindă concavă – infimă, dar clară – īn care se reflectă deformat o altă origine şi o altă patrie mai profundă, care nu poate să strălucească probabil, nedeformat, decāt īn nemărginire şi abis!

Se prea poate ca expresia intraductibilă a lui Constantin Noica „īntru ceva”, referitoare la limită şi teritorialitate, descrie exact aceste spaţii intermediare ale aurei şi ale inefabilului. „Īntru” este o limita dintre interior şi exterior, fiind totodată ambele la un loc; īnseamnă a fi pe interval şi totodată īn centru, a-fi-pe-drum către o īmplinire nedesluşită şi este acel ceva care nu ne părăseşte, care ne īndreaptă viaţa spre Patria unică, spre ce, īntr-un tārziu, devine cea mai matură īntoarcere acasă.

După cum vedeţi, doamnelor şi domnilor, suntem nevoiţi să revenim mereu la acest lucru, să abordăm īn repetate rānduri problema originii propriu-zise, care ne priveşte īndeaproape şi pe noi, cei cu o identitate sfăşiată: „Viitorul are nevoie de origine.”

Să revenim niţel la conceptul nostru de „intermediaritate” şi, de asemenea, la şansa unei pierderi. Zwischenschaft denumeşte nu numai faptul de a nu fi nicăieri acasă, neapartenenţa şi nemărginirea, ci, īntre timp, a ajuns să se refere şi la interdisciplinaritatea atāt de importantă astăzi, care īmbină totul īn reţeaua globalităţii. De asemenea, acest concept trebuie să ţină cont de noua imaterialitate a realităţii noastre, pentru a se putea ancora īn prezentul real, īn ceea ce īnseamnă astăzi istorie. Chiar şi lucrurile cele mai concrete sunt marcate de toate acestea: De exemplu, mi-am scris acest discurs īn Italia, la calculator, l-am trimis prin e-mail la Bucureşti, unde a ajuns īn cāteva secunde, ca să fie tradus, astfel īncāt toţi cei prezenţi aici să-l poată īnţelege. După 40 de ani de absenţă nu mai stăpānesc atāt de bine īndrăgita mea limbă romānă, īncāt să mă hazardez īn formulări complicate. Acelaşi lucru li s-a īntāmplat şi altora īn străinătate; de la Emil Cioran am primit multe scrisori, dar nici una īn limba romānă. Străinătatea e la ea acasă īn noi īnşine, īn cei īnstrăinaţi de patrie, chiar dacă iubita noastră se numeşte Romānia. Dar eu am depăşit, iată, această distanţă, zburānd două ore cu un Boeing de la Frankfurt la Bucureşti. Zborul a fost incredibil de rapid, dar nu la fel de rapid ca amintirile şi gāndurile mele. Ca să nu mai vorbim de „animalele domestice electronice” care funcţionează cu viteza luminii, cum ar fi computerul, radioul, televizorul. Toate aceste aparate casnice ultrarapide se bazează pe formule care au fost cāndva „idei” ale unor oameni geniali – care să fi fost oare oarecum asemănătoare „inspiraţiei fulgerătoare” din poezie? Imaterialitatea, „spiritualitatea” determină astăzi mai mult ca oricānd mersul lucrurilor, procesele mentale fac istorie cu o evidenţă copleşitoare, gāndirea se „obiectivizează”, īnvaţă să se gāndească pe sine ca structură matematică şi se descoperă īn evidenţa legilor naturii. Gāndirea, reflectată īn noua tehnologie, devine practică şi domină natura şi societatea. Īn total contrast cu acest lucru, minţile şi acţiunile politicienilor, economiştilor, intelectualilor şi chiar ale universităţilor sunt dominate de cel mai cras materialism. Cu toate că astăzi, īn spaţiul atlantic, nu mai trăieşte nimeni īn vechea lume fenomenală, astăzi nimeni nu mai simte cu adevărat pămāntul sub picioare şi nimeni nu mai e acasă doar īn spaţiul īndrăgit al percepţiei senzoriale. Poate doar truda zilnică a sclavilor muncii; capitalul, īn schimb, e imaterial şi activ pe tot mapamondul cu o viteză fulgerătoare! Cine crede că mai există īncă o „patrie” delimitată de nişte graniţe, este irevocabil prizonierul trecutului. Īn ceea ce mă priveşte, ştiu că artiştii şi literaţii trebuie să edifice punţi īntre vechea lume senzorială şi lumea imaterială, lumea spiritelor şi spiritului, īn care sunt abolite timpul şi spaţiul!

Doamnelor şi domnilor, acest excurs interfrontalier, această anamneză – situată īn patria amintirilor şi īn spaţiul mai larg al sensurilor şi corespondenţelor şi care aspiră spre acel Unu şi spre īntoarcere acasă la un nivel superior – reprezintă nucleul operei mele. Ca moto al romanului meu Zile acasă şi Arta dispariţiei am ales un fragment din Observaţiile cu privire la Antigona ale lui Hölderlin: „...că orice lucru se simte īn forma infinită īn care a fost zguduit de parcă ar fi cuprins şi zguduit de o infinită īntoarcere. Fiindcă īntoarcerea īn patrie īnseamnă răsturnarea tuturor formelor şi reprezentărilor.”

Nu este vorba doar de aparatura care funcţionează cu viteza luminii, īnvingānd timpul şi spaţiul, ci mai ales de epoca noastră de după Auschwitz, Gulag şi Hiroshima – Hiroshima care a fost posibilă abia prin contribuţia acestor tehnologii ultrarapide.

Trăim īntr-o epocă a „infinitei īntoarceri” prin şoc prin schimbarea radicală a perspectivei unei vieţi postume şi a unei morţi fără grai.

Permiteţi-mi să vă citez un pasaj din ultima mea carte, Martori la graniţa imaginaţiei  noastre, care urmează să apară anul acesta la München. Pasajul e dedicat poetului şi gānditorului romān Fundoianu/Benjamin Fondane, ucis īn 1944 la Auschwitz – staţia-terminus a civilizaţiei noastre. Pasajul sună astfel: „Plin de dispreţ, mai ales de dispreţ faţă de moarte, Fondane a sosit īn acel loc infernal unde tot ce produsese istoria atinsese limita absurdului. Chiar şi limbajul, ba mai ales acesta! (...) Murind, Fondane a experimentat īnsăşi moartea limbajului. Īn clipa aceea īngrozitoare, despre care el nu mai poate depune mărturie, s-a confirmat tot ce gāndise şi scrisese. Īn faţa camerei de gazare nu mai e valabil nici un cuvānt de consolare sau de credinţă, cu atāt mai puţin literatura. Fusese dezvăluit un lucru fără precedent. Fondane a trecut prin ceea ce noi nu putem decāt să ne imaginăm, iar apoi a plătit, consecvent, cu viaţa.”

Ne lipseşte orice termen de comparaţie. Īn timpul dictaturilor s-au petrecut lucruri incomparabile. Iar noua poziţie, ubicuă şi intermediară, nu este comprehensibilă decāt din perspectiva conştientizării propriei morţi şi a morţii istorice.

Veţi īnţelege, prin urmare, de ce şi Paul Celan s-a constituit īntr-un model pentru mine. Īn poezia lui trăieşte moartea mamei sale īn acea staţie-terminus a civilizaţiei. Lirica lui Celan este un metalimbaj, o explorare a graniţei dintre viaţă şi moarte. Menţionānd aspecte primordiale ale culturii romāne şi din poezia lui Celan putem face o agreabilă legătură şi cu festivitatea noastră de aici. De asemenea, dacă mă gāndesc la afinităţile elective dintre cercetările mele dedicate lui Celan şi studiul lui George Guţu dedicat acestui poet. Īn lucrarea sa, profesorul Guţu se referă şi la interferenţele poeziei lui Celan cu lirica romānească, scoţānd īn evidenţă un un lucru foarte important, şi anume faptul că la Celan – aşa cum se īntāmplă bunăoară şi la Lucian Blaga – graniţa dintre domeniul vieţii şi cel al morţii este iniţiindu-se astfel un dialog permanent, neīntrerupt cu cei de dincolo. Acest dialog transgresează limitele spaţiale şi temporale, ajungānd pe tărāmul invizibilului şi instituind un spaţiu propriu de īntālnire cu victimele. Creaţia este mereu cu un pas īnainte: este un fel de telescop, de binoclu, de microscop electronic care pătrunde īn locuri ce nu pot fi īnţelese şi percepute cu ochiul liber sau prin intermediul trăirii non-verbale. Iar invizibilul reprezintă mai mult decāt oricānd sinapsele istoriei. Modalitatea actuală de a construi lumea pare să fi atins o limită dincolo de care nu mai funcţionează gāndirea obişnuită – conceptuală, sugestivă sau senzorială. „Ştiinţa te conduce către un prag al experienţei accesibil meditaţiei, dar nu şi reflecţiei”, spune filosoful şi fizicianul Carl Friedrich von Weizsäcker adăugānd: „lucru firesc de altfel. Gāndirea conceptuală īşi poate da seama că nu-şi poate defini conceptual cauza propriei sale posibilităţi.”

Şi pentru a reveni la acea cauză a propriei posibilităţi de gāndire, să mai spunem că literatura deţine şansa de a construi de punţi spirituale, metaforice, punţi ale intermediarităţii. Şi să nu uităm că – spre deosebire de putere şi de distrugerile cauzate de „istoria care-i o tārfă”, vorba lui Cioran – poezia este floarea unui prezent perpetuu, a unui ACUM, o dăruire de sine, găzduirea īn sinea noastră a unui Celălalt care vorbeşte inspirativ şi conciliant, un dialog al clipei, pornit din inimă, cu sinceritate şi profunzime, o expresie lingvistică īn imediata apropiere de Unul, īmpăcat cu el īnsuşi, o īntoarcere la tine acasă. 

[Versiune romānească de George Guţu şi Maria Irod. Die deutsche und die rumänische Fassung erschienen auch in: George Guţu, Doina Sandu (ed.), Beiträge zur Geschichte der Germanistik in Rumänien (II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl. Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti 2005 (Anm. der GGR.)]

www.e-scoala.ro

Imagine Romania!

Lernen Sie Deutsch - Kliken Sie hier