Mulţumindu-vă din inimă pentru înalta onoare pe care mi-o acordaţi, am sentimentul că nu este vorba doar de o chestiune de bună-cuviinţă, ci şi de o deosebită satisfacţie spirituală, motivată prin multiple aspecte. Cel mai important lucru mi se pare a fi - dacă mi se îngăduie să fiu sentimental – legătura mea afectivă cu ţara pe care tocmai aceste simţăminte mă îndreptăţesc să o consider, fără nici o şovăială, şi ca pe propria mea ţară.

În ciuda unei absenţe de peste treizeci de ani şi cu toate periplurile mele de decenii prin lumea largă - rădăcinile mele sunt şi rămân înfipte în meleagurile de la nord şi de la sud de Carpaţi, de la Dunăre, Marea Neagră şi din Moldova. Personalitatea mea este şi va rămâne marcată, până la sfârşitul vieţii mele, de cultura acestor plaiuri. Vreau să precizez că mi-am dat seama de acest lucru abia când eram deja departe de România şi că, pe măsură ce înaintez în vârstă, devin tot mai conştient de aceasta.

Ceea ce nu schimbă cu nimic faptul că, prin naştere, prin limba mea maternă, prin educaţia şi cultura mea, sunt german. Am conştientizat de mult faptul că, în această privinţă, reprezint un caz aparte. Zi de zi mă confrunt cu dilema acestei duble apartenenţe culturale şi, în egală măsură, cu tensiunile creatoare care derivă din aceasta. Cunosc totodată şi starea de iritare pe care, de treizeci de ani încoace, o provoc, din exact aceleaşi motive, în anturajul meu.

Vă veţi întreba, desigur, ce anume mă leagă oare pe mine, un neamţ, de universul spiritual al românilor, ce mă determină să consider că îi aparţin ca membru activ, deşi nimic şi nimeni nu mă obligă să fac acest lucru?

Încercând să răspund la această întrebare, sunt nevoit să mă supun pe mine însumi introspecţiei. Şi îmi asum riscul de a afirma, concis, că românitatea, aşa cum s-a conturat ea de-a lungul vremii, de la arta populară până la cea modernă şi muzica cultă, de la literatură până la filosofie, reprezintă o formă europeană de afirmare de care duce lipsă structural conceptul cultural al Europei centrale şi de vest. De acest lucru îmi dau seama şi eu, ca individ care din 1968 trăieşte în acea parte a continentului. Acest lucru nu are nimic de a face cu nostalgia, ci este mai degrabă o constatare relevantă, de autodefinire culturală, despre care nu doresc aici decât să fac ur-mătoarea remarcă generală: Aveţi o spiritualitate care, din punct de vedere filosofic, se află sub semnul unei constelaţii marcată de contradicţia proprie dintre dorinţa de autoprotejare a elementului autohton şi deznădejdea existenţială şi contemplarea egocentrică a lumii, fără să abandoneze defel umanitatea; o literatură care îşi extrage peren impulsul cel mai vital de autocunoaştere din straturile unei poezii populare de o bogăţie mitologică inepuizabilă; o pictură a cărei melancolie izvorăşte din peisajul natural şi din istorie, modelându-se în ochii Fecioarei Maria din icoanele creştine răsăritene; în fine, o muzică în ale cărei creaţii importante se combină arhaismul melopeelor sud-estice cu gestul avangardei occidentale – toate acestea constituin-du-se în caracteristici exclusive ale culturii române.

Ele pot fi ilustrate prin nume sonore – de la Eminescu la Culianu, de la Arghezi la Blaga, de la Cioran la Noica, de la Grigorescu şi Andreescu până la Enescu sau Vieru. Mulţi dintre ei mi-au marcat conştiinţa în tinereţe, în anturajul firesc al unui Goethe şi Kant, Bach şi Beethoven, Nietzsche şi Thomas Mann. Fundamentul central european, german, al formaţiei mele a fost îmbogăţit de aceste fascinante perspective care mi-au lărgit orizontul în mod substanţial. Ba chiar consider că în felul acesta orientările vieţii mele, crezul şi concepţiile mele actuale despre literatură şi artă au cunoscut o amplificare benefică. Universul acestei culturi naţionale pendulează, pe de o parte, între liniştea implacabilă a locuitorilor rurali, marcaţi de credinţa bizantină introvertită, şi, pe de altă parte, rafinamentul extrovertit, dus până la cinismul extrem al vitalelor sale componente ideale – o astfel de cultură nu putea decât să mă fascineze pe mine ca individ care provenea dintr-o familie protestant-luterană, educat în spiritul unei ordini lucide şi al imperativului categoric al datoriei şi care, desigur, venise încă din copilărie în contact cu geniile muzicale ale poporului meu.

Cunoscând ampla cultură a românilor latini, mie, sasul transilvănean, mi s-a relevat pentru prima oară imensa varietate a spiritualităţii europene. Am intuit pentru prima dată în viaţă faptul că limbajul spiritual al continentului nostru este enorm de variat, de la Grecia antică până astăzi, în momentul în care eu, germanul, mi-am dat seama, cunoscându-i pe români, că există şi o altă ipostază europeană a lui homo ludens. Vă rog să mă credeţi că niciodată nu am perceput cele două ipostaze ca pe ceva contradictoriu, ci ca pe faţete diferite ale aceleiaşi voinţe culturale, ca pe o formă europeană a existenţei noastre culturale, în care noi toţi – Dumneavoastră ca români, eu ca german – suntem deopotrivă legaţi unii de ceilalţi, la bine şi la rău, acum mai mult ca niciodată. De la acest impact decisiv cu spiritul românesc am realizat cu mai multă uşurinţă contactele mele ulterioare cu alte culturi, ba chiar am resimţit ca pe o necesitate imperioasă să caut astfel de contacte cu alte culturi şi să le înţeleg în esenţa lor, considerând că astfel am fericita şansă de a-mi desăvârşi propriul profil. Prin contactul cu specificul altor naţiuni îşi dă seama oricine cât de bogat este specificul naţional al fiecăruia dintre noi, depistând totodată şi limitele acestuia. Asemenea contacte nu pot fi decât avantajoase pentru toată lumea. Culturile ajunse la maturitate culminează şi se întâlnesc mereu în sfera ideii de umanitate. Restul nu este decât provincialism.

Într-un cuvânt, marcat fiind de propria mea origine, am înţeles de foarte timpuriu că în drumul meu spre ceea ce numim cultura europeană comună complexitatea culturii române a reprezentat un jalon important.

Am cunoscut ca eminente expresii ale culturii europene poeziile lui Bacovia, Pillat sau Blaga, romanele lui Rebreanu sau nuvelele lui Slavici, portretele de femei ale lui Grigorescu sau viziunile cromatice ale lui Ţuculescu, acordurile „Oratoriului Bizantin“ al lui Paul Constantinescu, misterul timbrului Mariei Tănase, doinele şi dansurile păstoreşti ale poporului român, „Mioriţa“ şi „Meşterul Manole“. Dar nu numai cultura mă leagă de România, ci deopotrivă şi viaţa pe care mi-am trăit-o aici: căci aici am avut parte de durerea de a fi fost privat de libertate, alături de români, în anii de dictatură, în carcerele subterane ale fortului Jilava; de furia neputinţei de a asista la distrugerea unei culturi, misiune pe care şi-o îndeplineau cu zel emisarii terorii impuse din exterior, de dezgustul provocat de  trădători şi delatori, de sentimentul fermecător al unor prietenii trainice, care a rezistat în clipele de cea mai mare restrişte şi pe care nu le voi uita niciodată. După cum nu voi uita niciodată faptul că fratele meu, Erich Bergel, atins deja de aripa morţii, a dirijat ultimul său concert al vieţii sale în toamna anului 1997 aici, la Bucureşti, sub minunata cupolă a Ateneului.

Românii alături de care am crescut aici şi care mă îmbrăţişează ori de câte ori ne revedem mă fac să resimt o fericire indescriptibilă, deoarece ei îmi dovedesc că după cele trei procese politice şi detenţii în celule, după alungarea mea din această ţară, pot să mă întorc şi să retrăiesc sentimentul că am o patrie, aşa cum o simţea şi Blaga în poezia „Orizont pierdut“. Aşadar nu m-au fascinat numai arta şi literatura română, cu chemarea ei spre o gândire ageră şi cu eleganta ei formă latină. Căci o atracţie  magică o exercită asupra mea şi formele geoclimatice ale acestui pământ – peisajele naturale de o inconfundabilă frumuseţe, cum rareori am văzut în numeroasele mele călătorii. Aceste privelişti evocă permanent – după cum prea bine ştiţi – istoria agitată a acestor locuri, întâmplările nemaiauzite ale acesteia. Ele reprezintă părţi integrante ale peisajului european, despre care germanul Ferdinand Gregorovius afirma o dată că posedă magnetism istoric. În România, ţara dintre Orient şi Occident se interferează fericit influenţele şi curentele acestor două părţi ale lumii. România trebuie să-şi dovedească în continuare capacitatea sa de sinteză aici, la intersecţia culturilor, trebuie să-şi dovedească mai mult decât oricând vocaţia sa europeană, să-şi păstreze controlul asupra forţelor centrifugale care îi cauzează tensiuni interioare, care dintr-o bogăţie pot deveni o ameninţare. Aceasta este o sarcină imensă, titanică – şi se prea poate ca eu, dinafară, dar cu rădăcinile adânc înfipte în aceste meleaguri, să fiu mai conştient de acest lucru decât mulţi dintre români. Vocaţia europeană a României mă face să-i simt şi mai aproape pe oamenii şi peisajele ei.

Vă rog să nu-mi luaţi în nume rău faptul că fac aprecieri şi îmi exprim opinii cu privire la România. Dar cuvintele îmi izvorăsc dintr-o afecţiune profundă şi dintr-un respect deosebit faţă de Domniile Voastre, faţă de toţi cetăţenii acestei ţări, cu bucuriile şi necazurile lor, cu istoria lor trecută şi prezentă, cu amabilitatea, ospitalitatea şi omenia lor!

Înmânându-mi însemnele înaltei distincţii pe care cu amabilitate mi-aţi oferit-o în numele Senatului acestui prestigios lăcaş de cultură care este Universitatea din Bucureşti, doresc să-mi exprim deplina mea gratitudine pentru deosebita onoare pe care mi-aţi făcut-o. Fie ca generaţiile care cresc în această universitate să asigure României un viitor demn, alături de toate ţările Europei şi ale lumii!

Vă mulţumesc pentru atenţia pe care mi-aţi acordat-o.